Vorba doare!

Momentele nefericite ale copilăriei mele, puține de altfel la număr, le asociez de obicei cu o vorbă, un gest, o privire care pentru moment m-au înghețat de frică sau mi-au căzut greu.

Am auzit exemplul unui cadru didactic, care la școală își numea elevii: proști. Păi dacă tu, cu autoritatea ta de părinte/ cadru didactic îi repeți unui suflet nevinovat ”ești un prost”, copilul acela își va însuși vorba și își va întâmpina fiecare eșec cu ” Sunt un prost!”. Apoi când va avea în față o provocare mai mare își va tăia singur elanul, demotivându-se: ” Oricum sunt un prost!”.

Un copil e prin firea lui năzdrăvan, curios, întinde ”coarda” cât de mult poate ca să vadă unde se rupe. Cine a mai văzut ”Babe frumoase și copii cuminți!”?  Nu ca nu ar fi excepții de la regulă, dar inevitabil, se mai întâmplă să vii de la servici plin de frustrări și supărări și se întâmplă ca tocmai atunci pruncul tău să verse o cană cu lapte sau să se joace cu mașina lui preferată pe masa ta de sticlă. Ce faci atunci? Cei mai mulți răbufnim și ne vărsăm tot năduful pe ”cel vinovat că a desfăcut sacul”. Și câte spunem și cum o spunem, de parcă ființa aceea dragă nouă e vinovată de toate suferințele noastre.

Ne pare rău?! Da, dar prea târziu! Acele vorbe lovesc mai tare decât o palmă sau o nuia și urmele lor sunt mult mai adânci. Unele nu se vindecă niciodată.

Așa că nu uita:

Această fotografie am găsit-o pe pagina  de facebook a celor de la  Jucării educaționale.  Speranța lor este mesajul va ajunge la cât mai mulți părinți.

Nu uita că așa cum lovesc, vorbele pot la fel de bine să mângâie, să aline, să încurajeze, să înveselească. Așa că, data viitoare când se mai varsă un pahar, gândește-te de două ori la ce îi spui pruncului tău!