Momentele nefericite ale copilăriei mele, puține de altfel la număr, le asociez de obicei cu o vorbă, un gest, o privire care pentru moment m-au înghețat de frică sau mi-au căzut greu. Am auzit exemplul unui cadru didactic, care la școală își numea elevii: proști. Păi dacă tu, cu autoritatea ta de părinte/ cadru didactic îi repeți unui suflet nevinovat ”ești un prost”, copilul acela își va însuși vorba și își va întâmpina fiecare eșec cu ” Sunt un prost!”. Apoi când va avea în față o provocare mai mare își va tăia singur elanul, demotivându-se: ” Oricum sunt un prost!”. Un copil e prin firea lui năzdrăvan, curios, întinde ”coarda” cât de mult poate ca să vadă unde se rupe. Cine a mai văzut ”Babe frumoase și copii cuminți!”? Nu ca nu ar fi excepții de la regulă, dar inevitabil, se mai întâmplă să vii de la servici plin de frustrări și supărări și se întâmplă ca tocmai atunci pruncul tău să verse o cană cu lapte sau să se joace cu mașina lui preferată pe masa ta de sticlă. Ce fac...